Noi, timp, spaţiu.

Nu exista „noi”, nu există timp și spațiu pentru asta. Nu spun „niciodată”, dar poate că nu acum.
Nu există spațiu pentru „noi” într-un peisaj mult prea aglomerat de „ei”, de griji și de probleme, de frustrările ce mă apasă. Poate că nu există nici cuvintele potrivite pentru a te face să vezi aceste lucruri, dar sunt sigură că le vei înțelege cândva, cumva.

Noaptea asta ești în altă parte și nu mă deranjează căci nu există „noi”, nici timp, nici spațiu pentru a lăsa iubirea să mă-nece iar ca altă dată, căci am încetat de mult să mai visez la fericirea veșnică și la finalul unde am fi noi, însă, în ciuda acestor lucruri încă te simt pe spate cum îmi mângâi fiecare centimetru de piele. Parcă m-ai măsura cu mângâieri pentru a mă păstra pretutindeni cu tine.
Simt acele degete fine cum mă dezmiardă și fac pielea mea să devină dependentă de ele, rasuflarea ta care aduce timpul și-l face să se oprească pentru a mă putea înveli cu tine.

Frunzele ce cad leneșe pe alee sunt martore cum te iubesc pe ascuns, în liniște ca tu să nu mă simți. N-aș vrea să te aprind, n-aș putea să te văd cum arzi cu dorință-n privire ca mai apoi să te stingi încet.
N-aș vrea să-ți mai umplu gândurile și nopțile cu prezența mea, însă simt cum mă chemi și mă ademenești noapte de noapte în mintea ta unde mă iubesc cu tine de parcă te-aș ști dintotdeauna, de parcă gustul buzelor tale este singurul cel cunosc buzele mele.

Noaptea asta nu va mai fi ca și celelalte. Va fi o noapte furtunoasă și rece, precum toamna-n sine.
În noaptea asta te eliberez de mine, de visele lungi și parcă fără de sfârșit, de minciuni și frustrări, de dor și iubire.
Te eliberez din gândurile mele bolnave pentru a putea să te odihnești ca altă dată când prezența mea nu-ți tulbura existența, când nu mă plimbam prin mintea ta la orice oră din zi și din noapte.

Aș vrea să fiu perechea de aripi care te înalță, dar nu e timpul potrivit. Nu aș face altceva decât să ți le dau, apoi să ți le frâng. Nu meriți asta.
Nu merit să fiu în gândurile tale căci acum nu există „noi”, nici timp, nici spațiu într-o lume unde eu mi-am ridicat zidurile și m-am izolat.

Nu ai cum să înțelegi pentru că ești îmbătat cu amor de o umbră care a apărut brusc și care s-a instalat într-un colț unde a găsit refugiu, o umbră care a vrut să soarbă un strop de fericire pe care nu-l merită, cel puțin nu acum.
În acel colț, în nopțile reci, vocile au tăcut, deși nu ai știut niciodată.

Acum, închide ochii, ascultă vântul și eliberează-te de tot ceea ce înseamna vise și speranțe căci nu e timp și nici spațiu pentru dezamăgire. Cel puțin nu pentru tine, copil frumos! 

 

Foto: Ami Photography

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s