Răspunsul la scrisoarea dură

Bine v-am regăsit! Ştiu că nu v-am mai scris de mult, dar într-un articol viitor o să vă povestesc şi o să vă arăt toate lucrurile care m-au ţinut ocupată şi departe de blog. Sunt sigură că o să fiţi încântaţi.

Recunosc, nu am mai simţit atât de mult nevoia să scriu, poate pentru ca m-am afundat în altele, dar de câteva zile blogul îmi tot făcea cu ochiul. Am intrat, am ieşit.. am început să scriu, am şters şi într-un final m-am lăsat păgubaşă.

Astăzi a fost altfel. De ce? Pentru că în privat, pe Facebook mi-au scris 2 persoane despre un articol apărut pe internet acum câteva zile şi mi-au cerut părerea cu privire la acesta. Inclusiv mama mea a distribuit acel articol, aşa că m-am gândit că ăsta ar fi cel mai bun mod de a răspunde tuturor: scriind un articol.

Articolul respectiv este de fapt o scrisoare pe care o mamă i-a scris-o fiicei ei. M-am gândit să iau rând pe rând fiecare punct al acelei scrisori şi să fac o paralelă cu viaţa mea şi cu mama mea, dar cred că cel mai bine îmi spun pur şi simplu părerea fără a da citate.

Nu pot spune că am dus-o rău când eram în şcoală, am avut toate cele necesare unui copil pentru a merge la şcoală şi a învăţa. Masa era masă, casa era casă, şcoala era şcoală, dar pe lângă astea am avut şi pasiuni care la un moment dat mai mult m-au făcut să sufăr decât să mă bucur. Când eram prin generală mama mereu îmi spunea să învăţ pentru că de mine depinde viitorul meu. Nu am să mint, ştie şi ea asta, o consideram cicălitoare şi spuneam destul de des că este o mamă rea pentru că nu mă lăsa să stau până târziu afară şi multe altele. Nu am de gând să le înşir pe toate pentru că le ştiţi deja.

Când am ajuns în clasa a 8-a se dădeau tezele unice şi toată lumea era panicată…mai mult părinţii. De ce nu şi noi, copiii? Pentru că noi visam la cai verzi pe pereţi, noi ne făceam planuri..care ulterior nu s-au adeverit pentru că ne-am ocupat timpul cu alte prostii în loc să rupem cartea în două ca mai târziu să stăm liniştiţi.

Deşi nu am spus-o cu voce tare, după tezele unice, în sinea mea i-am dat dreptate mamei… Nu am ajuns în cel mai jalnic liceu din oraş, dar nici acolo unde mi-aş fi dorit şi toate astea pentru că la vremea respectivă tratam totul, dar absolut totul cu superficialitate şi credeam că „nu e dracul chiar atât de negru”. Dar timpul mi-a demonstrat că uneori este „atât de negru”… Ulterior am terminat liceul dupa 2 licee schimbate, asta pentru că profilul la care ajunsesem nu era sub nicio formă pe gustul meu… şi anume contabilitatea. Aici consider că a fost o presiune de-a mamei pentru că ea era economistă la vremea respectivă şi a vrut să îmi insufle acest lucru, rezultatul fiind un eşec total. Totuşi, îţi mulţumesc, mamă! Puteai să mă laşi în plata sorţii şi cine ştie ce se alegea de mine.

În a 11-a iar cicăleală că „vine bacul”, „dacă nu iei bacul te duci la muncă” şi toate celelalte ameninţări faimoase pe care părinţii le fac copiilor lor pentru a băga frica în ei. La mine nu a funcţionat şi nu pentru că am făcut ambiţie, ci pentru că din nou am tratat cu superficialitate „examenul maturităţii” ce avea să urmeze. Matematica şi biologia au dat cu mine de toţi pereţii în săptămâna bacalaureatului din anul următor, iar cuvântul „RESPINS” de pe liste m-au marcat într-un mod în care nu îl pot descrie nici măcar acum după atâţia ani. M-am simţit groaznic, ca ultimul om şi mai presus de toate acestea… mi-a fost ruşine de mama care îmi spusese să nu mai fiu cu capul în nori şi să nu mai mă „hlizesc” atât. Din nou, mama a avut dreptate…

Dar cu toată ruşinea şi cu toate vorbele grele meritate pe care le-am primit am strâns din dinţi şi…am luat bacul. Nu ştiu cât de mândră a fost mama de mine, nu mi-a spus-o atunci, dar eu ştiu sigur că am fost. Şi nu pentru faptul că este „examenul maturităţii”, nicidecum, ci pentru faptul că am simţit că am învaţat în sfârşit o lecţie şi anume aceea de a nu mai crede că totul se va rezolva foarte uşor, că pentru a reuşi trebuie să te lupţi şi să dai tot ce e mai bun din tine, să te dedici şi să te concentrezi şi să nu mai conteze altceva din jur, cel puţin până îţi atingi scopul, dar de fapt, aici iar vine o învăţătură a mamei şi anume aceea de a persevera tot timpul, chiar şi atunci când reuşeşti să vrei şi mai mult de la tine… şi la mine ăsta a devenit un ţel.

Vreţi să ştiţi care este unul dintre ţelurile mele în viaţă? Vreau să fiu acea persoană care să închidă gura tuturor prin cunoştinţe şi prin fapte bune, care să uluiască oamenii cu gândirea ei şi cu prezenţa, care să facă oamenii să îşi dorească să o cunoască şi lista poate continua.

Ăsta a devenit ţelul meu atunci. Nu am dat la facultate pentru că deja mă înscrisesem la o şcoala de asistenţi medicali pe care am şi terminat-o cu brio şi cu o medie… hmm, foarte bună :-). Şi da, am fost foarte mândră de mine în ziua premierii şi m-am bucurat să îmi văd apropiaţii cu lacrimi în ochi pentru că asta înseamnă că i-am făcut mândri de mine. Ştiu că şi tu ai fost foarte mândră, mamă, chiar dacă nu ai fost fizic prezentă acolo. De la distanţă am simţit că eşti alături de mine!

Şi în ziua premierii, când eram acolo în faţa tuturor mi-am adus aminte de tine, mamă, şi de vorbele tale care…of,mamă, câtă dreptate ai prin tot ceea  ce spui. Mă întreb uneori de unde le ştii pe toate.

Poate că într-adevăr nu este obligaţia mamei de a-şi rupe din timpul ei de odihnă când noi, copiii, avem o problemă, dar totuşi o face… şi niciodată nu ne face să simţim că a făcut-o pentru că aşa e normal, ci pentru că aşa a simţit că este corect.

Vizavi de respectivul articol, şi mie mi-a spus mama că nu există dreptate în lume şi vreţi să mă credeţi sau nu…mama mea a simţit acea nedreptate acum foarte mulţi ani şi odată cu asta şi eu şi fratele meu şi de asemenea şi faptul că nu poţi avea încredere în nimeni. A trecut, dar a fost o lecţie. Lumea e rea şi asta e o certitudine deja. Încrederea cea mai mare trebuie să o ai în tine. Având încredere în tine vei avea şi puterea să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti şi să nu te laşi învins uşor. Apoi, să ai încredere în familia ta, în mama ta, în tatăl tău, în fratele sau sora ta. Ei sunt cei care îţi vor vrea binele întotdeauna, ei nu te-ar înjunghia pentru a lua ceea ce este al tău, în schimb un străin ar face-o fără să stea să se gândească de 2 ori înainte.

Mama a fost genul de femeie dură care mereu s-a impus şi precum scriam mai sus am judecat-o pentru asta, dar cu toate acestea niciodată nu m-am simţit îngrădită sau persecutată pentru faptele şi greşelile mele care poate pentru alţi părinţi ar fi fost catrastofale venind din partea fiicei lor. Am simţit că trăiesc şi m-am distrat. Ohoo, şi cât m-am mai distrat şi mă bucur că a participat şi mama la aceste momente din viaţa mea pentru că ea a fost acolo mereu, în umbră şi a  vegheat şi am ştiut asta mereu şi îi mulţumesc din nou pentru asta.

Mama mea a ştiu ce înseamnă să fie mamă şi ştie lucrul ăsta chiar şi acum, se descurcă de minune, dar ea ştie că pentru mine este cea mai bună prietenă a mea. Eu nu o privesc cu teamă şi niciodată nu am făcut-o pentru că ştiu că mereu îmi vrea binele şi mereu ARE DREPTATE.

Poate că am deviat puţin de la acel articol şi am pus foarte mult accent pe mama mea şi pe relaţia pe care o am cu ea, dar consider că asta contează cel mai mult…din adolescenţă şi până la maturitate când ajungi să iei viaţa în piept, relaţia cu mama trebuie să fie una cu totul şi cu totul deosebită.

Dragele mele mame, care probabil citiţi acest articol, fiţi acolo pentru copiii voştri, lăsaţi grijile şi alte lucuri deoparte când aceştia vor să vă vorbească. Fiţi prezente în viaţa lor, asistaţi la schimbările lor, la maturizarea lor, daţi-le un sfat. FIŢI ACOLO! Contează atât de mult, nici nu vă puteţi imagina.

Dragi copii, adolescenţi, tineri, mulţumiţi lui Dumnezeu în fiecare zi pentru părinţii pe care îi aveţi, buni sau mai puţini buni, acasă sau prin străinătate plecaţi pentru că sunt alţi copii care şi-ar dori să aibă puţinul pe care îl aveţi voi.

În încheiere, mamă, îţi mulţumesc că m-ai cicălit şi că m-ai bătut la cap să citesc cărţile din bibliotecă, pentru fiecare vorbă dură sau caldă pe care mi-ai spus-o. Pentru mine, chiar dacă nu erai mama mea, vreau să ştii că în ochii mei eşti cea mai puterică femeie pe care Dumnezeu mi-a dat să o cunosc şi spre norocul meu să-mi fie şi mamă.

Şi nu în ultimul rând, să nu uiţi că tu nu ai doi copii, tu ai două legende acasă care te iubesc enorm şi care se mândresc cu tine!

 

 

 

Reclame

4 comentarii

  1. Andreea iti multumesc pt acest articol. In general constientizam aceste lucruri, de abia atunci cand la randul nostru avem un copil. Sunteti norocoase ca va aveti una pe cealalta. Felicitari!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s